Are o Cum-să-i-spun? (alţii îi spun muză) de clasă rară, din care te miri să mai găseşti pe la cei vii şi încă şi mai puţin pe la cei tineri. Ştie prea bine că „[p]rin cuvînt s-a făcut totul” şi că, deci, „nu putem lua în chip uşuratec / Cuvîntul”.
O citesc şi o recitesc şi sînt deşirat între bucuria de a o şti (prea puţin, vai!) şi dorinţa de a-i lăsa poezia să mă cotropească fără să mă gîndesc la poet, de a mă lăsa în voia unui vîrtej care-mi face şi bine, şi rău (rău, atît cît trebuie ca să-mi dau seama că mi-e bine).
Nu pot, totuşi, să alung din faţa ochilor minţii imaginea tatălui poetei, atunci cînd ea le reproşează tinerilor poeţi că adorm la filmele lui Tarkovski (Prinţul a stat de şapte ori în holul Casei Pogor – uneori aşezat chiar pe jos, că nu mai erau locuri pe scaune – la semi-legalele proiecţii de altădată ale Călăuzei), sau să nu mă gîndesc la amîndoi părinţii poetei atunci cînd ea aduce vorba despre rezolvarea unor conjecturi…
Maldororiana Anei Ionesei nu mă mai sperie aşa cum m-a speriat cînd îi citisem doar titlul. La început, crezusem că voi găsi o poetesă prea supărată pe Dumnezeu, răzvrătită în vers alb, ca vestitul Ducasse.
Nici vorbă: Ana Ionesei îl recunoaşte pe Iisus după „mîinile pătate de tutun” (splendidă imagine cu El adus la dimensiune umană prin păcat asumat!) şi după ochii care „adună spaimele noastre de care ne vom lepăda în noaptea aceasta” şi-şi propune propria prezenţă drept o „Marie Magdalenă anesteziată”, puţin confuză că Pessoa a ridicat periculos de sus ştacheta poeziei, ceea ce o face pe ea să se teamă că nu va putea ridica crucea.
Da, dar Ana Ionesei poate, ea ştie că e din rîndul lor, al poeţilor, şi zice despre ei, poeţii, „Muncim la acelaşi Babel / Pentru că nu vrem să ne vremuim răstignindu-ne sub vreme”. Se întîmplă să ştiu, dar şi dacă n-aş fi ştiut, cartea aceasta (carte de vizită a sufletului ei, cum o numeşte Ana) mi-ar fi spus-o: sîntem în prezenţa unei tinere în care fibra poetică de cea mai autentică natură urcă precum o iederă mereu hrănită pe un edificiu cultural solid, mereu în creştere.
Ana Ionesei s-a format ca cititor avizat de literatură bună, de filosofie, de studii de artă. O formaţie serios dobîndită a însemnat pentru ea cîştigarea dreptului de a se exprima, iar aluziile pe care le găsim în poezia ei sînt ale unui rafinat cunoscător, ale unui cititor care-şi provoacă cititorii. Jocul de-a Lautréamont din titlu, invocarea lui Fernando Pessoa, aluzia la Pilinszky dar şi la Kafka şi la alte nume mari nu sînt, în cazul Anei, grozăveli de jună care se crede poetă, ci semne ale unor întemeieri, fără de care nici ea n-ar mai fi ceea ce este, nici poezia ei n-ar mai fi aşa cum este.
De altfel, amintind de ceea ce ea numeşte „blestemul lui Lautréamont”, Ana Ionesei atrage atenţia asupra riscului la care se expun cei care doar se fac a avea idee despre cine vor fi fost Kafka ori Dostoievki: „căci de fiecare dată cînd cineva cumpără un tricou cu / I ♥ KAFKA, / bate un cui Marcă Înregistrată într-un volum necitit”.
Citesc destul de adesea poezie, iar uneori sînt bucuros că o fac, ca acum, cînd m-am lăsat tulburat de Maldororiana Anei Ionesei. E bine că am exemplarul meu, ca să pot să-mi ofer, de cîte ori am chef, scufundări în universul în care micuţa poetă ne-a invitat. Îi mulţumesc pentru asta.