Lexicografii sînt, în general, recunoscuţi drept cercetători care consemnează starea limbii la un moment dat. Pare plat, pare neinteresant sau, cel mult, interesant pentru foarte puţini cititori, majoritatea, lingvişti. Atunci cînd munca lexicografului cuprinde nu doar explicarea de cuvinte, ci şi de metafore şi de expresii, lucrurile par deja să promită mai mult, ca nivel de atractivitate: cititorul va avea descrierea mai vie a unei limbi, o descriere care va lăsa să se vadă creativitatea unei comunităţi lingvistice în utilizarea materialului de limbă. Metafora dezvăluie un alt fel de a vedea lucrurile acestei lumi, iar frazeologia studiază ceea ce ar putea fi capacitatea membrilor unei comunităţi culturale de „a se juca cu vorbele” şi de a crea semnificaţii noi prin utilizarea aceloraşi cuvinte cu care pot spune (şi, de regulă, spun) şi platitudini.
Ceea ce face profesorul Stelian Dumistrăcel în această necesară a doua ediţie a cărţii Lexic românesc: cuvinte, metafore, expresii (Iaşi, Casa Editorială Demiurg Plus, 2011) este un exerciţiu care îmi evocă o expresie a unui profesor de stilistică dintr-o universitate americană: este vorba despre specularea opacităţii limbii. Aparent, sună rău, dar putem scăpa de această senzaţie dacă ne aplecăm asupra sensului pe care profesorul american îl dă sintagmei „opacitatea limbii”. Este vorba despre a lua distanţă faţă de viziunea saussuriană despre limbă ca mijloc de comunicare, adică de a nu ne mai lăsa tentaţi să „trecem” cu ochii prin limbă, atenţi doar la ceea ce avem de spus, la ţelul pentru atingerea căruia folosim limba; ni se propune – profesorul american o face explicit, profesorul ieşean o face implicit – să ne oprim privirea în limbă, ca într-un obiect opac, pentru ca să ajungem astfel să-i admirăm frumuseţea, să-i constatăm oferta de posibilităţi, să ne imaginăm în diverse situaţii şi, ca în scenarii ad-hoc, să ne imaginăm făcînd opţiuni diverse din larga paletă de posibile expresii şi să simulăm, chiar, posibilele rezultate ale diverselor opţiuni făcute pentru diverse contexte. Abia privind-o dintr-o perspectivă pragmatică, aşa cum o face profesorul Dumistrăcel, vom avea o imagine completă a unei limbi, îi vom descoperi frumuseţea şi capacităţile de expresie. Cuvintele, „latente” în dicţionarele obişnuite, îşi regăsesc în abordări precum cea propusă de Casa Editorială Demiurg, sub semnătura profesorului Stelian Dumistrăcel, completarea în plăcerea de a fi aduse la viaţă, de a fi parte din viaţa unei comunităţi, de a se oferi dorinţei de a spune şi altfel, mereu altfel, ceea ce vrem să devină interesant şi atractiv pentru semenii noştri.
Pentru privitorul grăbit, cel care se rezumă la copertă, titlul poate fi înşelător: s-ar putea crede că avem în faţă (încă) un dicţionar. De fapt, construcţia cărţii este realizată de aşa natură încît să se poată vedea, nu doar rezultatul cercetării, ci chiar cercetarea însăşi. Capitolele şi subcapitolele sînt, de fapt, nume de criterii de poziţionare a analizei. Selectînd, avem: Originea şi vârsta cuvintelor, Circulaţia cuvintelor, Factori ai schimbărilor de sens, Expresii idiomatice cópii ale realităţii, Expresii idiomatice imaginare. Întregul apare astfel ca un tratat încărcat cu exemple, iar instrumentul posibil de acces al cititorului poate fi unul complex, mergînd de la trimiterile intratextuale şi citatele bine plasate, pînă la simpla utilizare a titlurilor capitolelor şi ale subcapitolelor. Un capitol ca cel care se intitulează Un factor demografic cu urmări în limbă: transhumanţa, de exemplu, nu lasă îndoială asupra conţinutului său şi vom şti că aici vom citi despre cuvinte care au ajuns să intre într-o circulaţie largă, păstrînd însă „parfumul” locului în care au circulat pentru prima dată. Tot aici ne aşteptăm să găsim explicarea unor urme lăsate în toponimie de trecerea ritualică a păstorilor din Transilvania în regiunile din sudul ţării (Oltenia, Ţara Românească). Ori, pentru a mai lua un exemplu, subcapitolul intitulat Rolul imaginaţiei şi al afectului: sensuri figurate. Metafora va aduce în discuţie exemple de semnificaţii determinate de poziţionări afective în cadrul contractului de comunicare în care sînt angajaţi vorbitorul şi interlocutorul său, dar şi chestiunea metaforei.
Mă gîndesc la două tipuri de lectură care s-ar putea practica pe această lucrare. Unul ar fi parcurgerea liniară, celălalt ar fi parcurgerea părţii a doua, cu recurs la limpeziri venind din partea întîi, atunci cînd este nevoie. Primul tip de lectură ar fi al specialiştilor sau al celor în curs de formare ca specialişti în lingvistică; al doilea tip de lectură s-ar potrivi nespecialiştilor care au totuşi interes în problematica limbii. Primul tip de lectură oferă plăcerea unui crescendo logic şi pe aceea a unui parcurs „rotund” al problematicii; cel de-al doilea oferă plăcerea unui parcurs de tip hipertext, ca în dicţionarele enciclopedice, în care explicitarea termenilor se face încrucişat, în interiorul textului.
Sîntem, deci, în prezenţa unui tratat, dar forma de prezentare a lucrurilor fatalmente aride (ca în orice tratat!) este logică, antrenantă, seducătoare. Exemplele în jurul cărora se construieşte explicaţia ştiinţifică sînt, în cea mai mare parte, rodul investigaţiilor din teren pe care profesorul Dumistrăcel le-a întreprins vreme de ani, ca dialectolog şi, de aceea, ele nu vorbesc doar despre limba română ca tezaur, ci mai ales despre limba română ca bogăţie de posibilităţi de expresie actualizate în rostiri surprinse peste tot pe unde l-au mînat paşii pe cercetător. Mai mult: avem aici şi bogăţia limbii, şi harul cercetătorului de a o surprinde şi de a o reda în exemple.
Spuneam mai sus că avem în faţă o necesară a doua ediţie a acestei lucrări. Aş vrea să stărui puţin asupra ideii de necesar, aşa cum o văd eu în cazul de faţă. Ajutaţi şi de recenziile reluate în Anexa de la sfîrşitul volumului, cititorii pot remarca buna primire care i s-a făcut primei ediţii, din 1980, asta în cazul în care nu ştiu deja despre numeroasele citări ale sale făcute de specialişti de-a lungul anilor. Este o carte-reper pentru lingvişti, o carte uşor de pătruns pentru nespecialiştii interesaţi de problematica limbii române, o carte necesară şi formării viitorilor specialişti în lingvistică, generală sau românească. Apoi, actualizarea conţinutului prin adăugarea Suplimentului (Analiză din peraspectivă pragmatică) îl dezvăluie mai bine pe autor ca practicant al unei semantici integrate (în terminologia lui Oswald Ducrot). Problematica limbii de lemn – adesea insuficient discutată şi nu rareori abordată limitat – apare în acest Supliment ca necesară şi obligatorie pentru studiul limbii, ca datorie permanentă a cercetării lingvistice, ca traseu obligatoriu pentru detectarea fenomenului în orice epocă, în legătură cu orice instituţie sau fenomen social. În al treilea rînd, aş aprecia că avem o necesară a doua ediţie a lucrării Lexic românesc tocmai pentru că ştiu că este nevoie ca lucrări importante în egală măsură pentru specialişti şi pentru nespecialişti să cunoască o nouă „ieşire la rampă”, pentru a atrage atenţia unui public nou (apărut între timp), în condiţiile în care specialiştii se mărginesc adesea la a recomanda lucrări precum aceasta doar atunci cînd nevoia efectivă de studiu sau de îndrumare a studiului altora apare explicit.
Eu nu contenesc a o recomanda şi plănuiesc încă şi alte maniere de a o menţine în atenţie, pentru diversele publicuri către care simt că se deschide.